de Oana Armega
Mă dor oasele
De tremurul pământului
În care ţi-ai ancorat
Ecoul suspinelor.
Şi mă clatin, mă clatin
Unduire între cer şi pământ,
Ca într-un dans
Al fecioarelor zănatice.
Învăluită în năframa neagră
Cu vise frenetice,
Îmi storc mătasea albă
De lacrimile nespuse.
Prinsă în infinitul gândului,
Închid ochii.
Zbor sihastru
Către taina fericirii.
