Cântec pentru a doua zi

Romița Mălina Constantin



am uitat să îți spun
am făcut noaptea praf
ca pe ultima scrisoare de adio

nu am știut gustul podelei
și nici câte fantome alcătuiesc cercul

pe tăcerea mea se poate fluiera
ca după un taxi cu geamuri aburite

e dimineață
sunt încă virgină
deși am pătruns în sângele tău
de fiecare dată când a bătut gongul
în cămașa nopții

nu ți-am spus
soarele meu încape într-un cearceaf

Eu si umbra mea

Oana Armega


mi-am pierdut aripile
s-au topit în acidul iadului
am căzut  goală de sentimante
cu frunza acoperindu-mi sufletul


am întâlnit holograma altui timp
joc intre început şi sfârşit
ziua îmi privea lumea tăcută
iar noaptea se refugia obosită
pe tărâmul de nicăieri


două contururi paralele
fiinta şi nefiinta
alb şi negru
respiraţie şi nimic
imperfecţiune şi perfecţiune
născute din răsărit
călătorind până la asfinţit

te nasc din mine
mă nasc din tine
atât de vie şi atât de sihastră

Vedenia dintr-un ciob de oglindă

Romița Mălina Constantin



numai după o vreme
liniştea îşi lipeşte obrazul
de umerii celui condamnat
să-şi spele masca în coniacul
unde şi-a  aruncat scrumul o femeie frumoasă

el vede o lume înţepată la deget
care scrie afişe pentru orbi
abia atunci
numai după beţia celor preschimbaţi în pietre

ploua peste soare şi pielea mea devine vineţie
aşa cum nu a fost niciodată

în multe seri la rând
dorinţa mea îmi vorbeşte

am auzit că a purtat pantaloni scurţi
şi a privit în oglinda strângând pumnul
precis s-a gândit
că viaţa e un muzeu prin care treci fără să atingi exponatele

ai auzit
au bătut clopotele şi ei s-au adunat
în aşteptarea ultimului fum
şi a unei înghiţituri din pahar